Arhitectura ecleziastica stil neo-românesc

Seminarul Greco-Catolic, Oradea

Seminarul Greco-Catolic, OradeaParcul Traian nr. 20

In perioada interbelică, arhitectura Oradiei, impregnată de spiritul cosmopolit al eclectismului şi mai ales al Artei 1900, începe să facă loc unui curent de o altă factură, orientat mai mult spre valorile culturii naţionale româneşti. Acest fapt este urmarea firească a existenţei noilor realităţi politice, economice, sociale şi artistice cultivate după Marea Unire din 1918.

In plan arhitectural apar noi programe, ce vin să contrabalanseze influenţa stilului internaţional. In acest sens, şi arhitectura oradeană se îmbogăţeşte cu clădiri în stil neo –românesc, stil ce dincolo de Carpaţi era deja pe deplin afirmat. Viziunea lui Ion Mincu a trasat principalele direcţii stilistice, pe care arhitectul slovac Anton Sallerbeck le-a adaptat foarte inspirat la Oradea, înţelegând cerinţele unui important comanditar: biserica greco-catolică. In acest sens, s-au ridicat două monumente de arhitectură foarte bine acordate stilistic între ele : Seminarul Greco-Catolic şi Şcoala Normală Greco-Catolică.

Seminarul Greco-catolic şi-a redobândid statutul iniţial, fiind astăzi sediul Institutului Teologic Universitar al Bisericii Române Unită cu Roma şi al Internatului Liceului Greco-Catolic. Este un aşezământ impunător, auster, cu un ritm arhitectural marcat de dictincţie şi nobleţe. Amprenta “specificului naţional” instituită de Ion Mincu la începutul secolului îşi face simţită cu claritate prezenţa, mai ales la nivelul detaliilor. Dar Anton Sallerbeck respectă şi cerinţele funcţionale ale aşezământului teologic, dovedind că a înţeles şi spiritul armoniei şi echilibrului ce caracterizează atât ahitectura de inspiratie brâncovenească, cât şi arhitectura populară românească, adică cele două surse majore de inspiraţie ale arhitecturii neo-româneşti.

Istoria aşezământului este legată de istoria bisericii Greco-Catolice. In 1846, episcopul Vasile Erdeli demolează mânăstirea iezuiţilor, donată bisericii greco-catolice de împăratul Leopold al II -lea, în 1792. Vechiul seminar fost extins înainte de primul Război mondial, dar va fi reconstruit integral in intervalul 1925 – 1928. Arhitectul Anton Sallerbeck a fost receptiv la implicaţiile politice şi spirituale ale programul ideologic al Bisericii greco- catolice, orientată tot mai clar spre sublinierea valorilor naţionale româneşti. De aceea, clădirea Seminarului trebuia să reflecte acest program prin recursul la limbajul arhitecturii de filiaţie neo-românească.

Este remarcabilă amploarea faţadei principale, unitatea ei stilistică, monumentalitatea şi eleganţa ei discretă.

Privită frontal, faţada este compusă simetric, cu o poartă principală de intrare în ax. Ancadramentul ei, ornat cu un generos bandou de denticuli, îi conferă prestanţa unui portal. De fapt, acest motiv decorativ este o adevărată marcă de stil al arhitecturii de inspiraţie neo-românească. Poarta principala este flancată de patru ferestre cu ancadramente simple, dar monumentale, încheiate cu o arhivoltă de forma amplu lobată, reluată la arcadele loggiei de la etajul doi. Etajul întâi are cinci ferestre dreptunghiulare, dar ancadramentul este un bandou în torsadă, preluat din vocabularul decorativ neo-românesc. Acest motiv al dublei sau triplei torsade este unul predilect al arhitecturii neo-româneşti, cultivat atât în arta şi arhitectura populară, cât şi în eleganta expresie aulică a palatelor brâncoveneşti.

Etajul superior, ce încununează compoziţia volumetrică, primeşte expresia unei loggii, pentru că nu depăşeşte planul faţadei din zona centrală, dar şi a unui discret foişor, pentru că e în decroş faţă de planul, uşor retras, al etajului care îl flanchează.

Urmărind în continuare plastica arhitectonică, se pot observa concesiile pe care arhitectul le face eclectismului. Alături de motivul în damier ce marchează accentul de umbră al cornişei, întâlnim, tot sub cornişă, dar în partea superioară, frize cu motive florale inspirate din repertoriul decorativ de tip neoclasic.

De asemenea, lunetele ferestrelor sunt plasticizate prin decoraţii fitomorfe ce interpretează motivul frunzelor de acant îngemănate sub pecetea crucii.

Reîntorcându-ne la ansamblul compoziţiei faţadei, observăm echilibrul pe care îl instaurează cele două ample balcoane în decroş ce interpretează motivul esenţial pentru arhitectura neo-românească al foişorului. Sallerbeck punctează clar extremităţile clădirii prin aceste accente puternice de dialog între lumină şi umbră, a căror suspendare asigură efectul vizual de elansare al clădirii, dominată de orizontale.

Privită în ansamblu, arhitectura Seminarului Greco-Catolic dovedeşte o matură înţelegere a programului constructiv al şcolilor naţionale, în sensul descoperirii “rădăcinilor sănătoase ale unui arbore rupt de furtună”, aşa cum plastic s-a exprimat Ion Mincu.